scuze
da, mah, da…. imi cer scuze. gata. gata, da? deci mi-am cerut scuze, imi pare rau, tot tacamu’. si, pentru ca se pare ca ma apuca uneori o lene si o lipsa de chef de scris groaznica (nici mie nu mi-a venit sa cred 
), v-am bagat rss feed. vedeti, m-am gandit io la o solutie. sunt un inger (bow before me, punk!). make good use of it.
Impreuna pentru Rinocer, Impreuna impotriva Coruptiei
ca sa nu ziceti ca ma comport ca o persoana iresponsabila social, m-am hotarat sa ma implic si io in campaniile electorale.
Cacareco, a rhinoceros at the São Paulo zoo, was a candidate for the 1958 city council elections with the intention of protesting against political corruption. Electoral officials, of course, did not accept Cacareco’s candidacy, but he eventually won 100,000 votes, more than any other party in that same election (which was also marked by rampant absenteeism).
- preluata, word for word, de aici (aa, site-u’ e foarte tare, ia aruncati un ochi)
i bow before You, All-knowing, All-wanting, All-deserving Secretara a facultatii
io, cand m-am dus io prima oara la facultatea asta a mea, m-am dus cu mama. dup-aia am tot mers singura si, din pacate, am avut si primul contact cu spaima spaimelor, muma padurii, secretara facultatii mele. o doamna mai …bine-facuta, asa, de felu’ ei… aranjata si, invariabil, gata sa-ti aplice o lovitura sub centura cum ii apareai in fata: ca deh, doara femeia avea experienta serioasa cu studentii si stia ca cel mai bine e sa-i iei tare din prima… sa nu cumva sa-si ia nasu’ la purtare. boon, deci de prima oara cand am dat ochii cu ea mi-am dat seama ca nu-i a buna. am inceput sa evit cu toate puterile secretariatu’, da’ noh. trebuie. nu e ca si cum ai putea sa ALEGI sa nu te mai duci acolo. asa ca m-am hotarat sa fiu foooaaarte draguta. si foooaaarte politicoasa. si zambitoare (fara foarte, ca io nu-s zambitoare deloc de felu’ meu deci ar fi fost chiar culmea). deci mergeam io la monstruozitatea aia cu cel mai frumos “buna ziua… nu va suparati blablabla”, ea imi zambea – ceea ce era EVIL, mah, EVIL, pentru ca ma inducea in eroare de nu mai stiam nimic de mine – si tragea o replica de ramaneam cu gura cascata. fie se pregatea sa plece, fie era foarte ocupata… nu aveai ce sa faci, femeia niciodata nu avea chef de tine. aa, si inca o chestie tare: ii placea de br, care mergea in fata mea (asa ma gandeam io ca o imbunez pe nebuna, da’ degeaba), secretara era numai miere si lapte cu ea si, cand ajungeam si io la rand, jjvvvam! – imi tragea una. tot asa, tot asa, pana o data. …o data, cand n-a mai avut chef nici de br.
era pe vremea cererilor pentru camin. stau la rand cu br, ne facem rost de foile alea ce ne trebuiau, intram la secretara care ne spune, cu un zambet pe care chiar il consider sincer (yeeesss!!! hahahahaha!!! valea acasa, ca nu aveti tot ce va trebuie!!!!) ca ne trebe nushce (copie dupa buletin, parca). disperare, disperare!!! ce ne facem??? ne intoarcem acasa. …ne luam buletinele. fuga inapoi la universitate. criza de timp!! dumnezeule, ce ne facem???? vruuum, alergam pana la xerox, omu’ ne face xeroxu’ repede, vrrruuuumm iara pana la secretariat. mai sunt 5 min, mai sunt 5 minute!!!! meeeerrrggiiii (ii ziceam io in minte la br)!!!!! in fata noastra nu mai era nimeni pentru ca obviously, era cu 5 minute inainte de incheierea programului si toata lumea stia ca nu are rost sa mergi la ora aia la secretariat. asta mica bate la usa. intram, o vedem pe femeie la birou. ne ducem la ea, nu ne baga in seama. pana la urma, br (cu o diplomatie pe care nu cred ca o sa o detin vreodata) zice: “buna ziua, ne scuzati ca va deranjam atat de tarziu, am venit sa ne depunem cererile pentru camin”. se uita la noi. ooo, da’ ce onoare, ce onoare! multumesc, multumesc… you’re making me blush :”> ne ia foile. ooo, ce onoare la puterea a doua!! se uita la ele. dumnezeule, aren’t you in a good mood today!!! vorbeste. ceee???? gluma. nu? e o gluma, nu? ma uit intrebator la br. ne zisese ca foile trebuie CAPSATE. evident, evident, nu stiu cum de nu ne-am gandit la asta…. dar dumneavoastra (mareata doamna, stapana a sortilor a mii de studenti ^:)^ ) stati – forgive me for pointing this out – intr-un birou. cu multe foi. FOI!! ce, uneori, mai trebuie capsate, banuiesc. hence, as zice io, ar cam trebui sa aveti, your holliness, un capsator dosit pe undeva. ca de exemplu – iata! – pe biroul dumneavoastra. ma uit la capsator. ma uit la capsator, la femeie, la br. iara capsator, br., femeie, capsator. what am i missing here?????!?!?!?! br se aduna si ea dupa un moment de bewilderment: “oh, revenim imediat…”. iesim. imi zice repede ca mergem la nenea cu xeroxu’. vrrruuuuuuummm! (da’ vrum serios, ca nu mai aveam timp) ajungem, il intrebam daca ne putem capsa 2 foi. evident, zice el, nicio problema (ce chestie, domn’e, de chestie…). pac-pac, vruuuuummm!!! br iara bate la usa (doamneeee!!!!). intram, mergem la doamna. se imbracase. avea poseta pe umar (doamneeeee!!!!). br “ne scuzati…. stim ca este tarziu, dar am venit sa ne depunem cererile pentru camin… daca se mai poate…”. se uita la noi. se mai uita un pic (doamneeeee!!?!?!?!?!??!!?!?)… isi lasa poseta pe birou. ne ia foile, ni le verifica. sunt in regula.
in loc de final: si-a dat demisia la inceputul anului astuia. adica nu a fost CONCEDIATA, si-a dat demisia. pentru ca nu a fost numita secretara-sefa (uite asa apar dictatorii, mai… mai intai secretara, dup-aia secretara sefa, dup-aia presedinte wannabe monarh). am mers la secretariat cum am auzit vestea (intr-adevar, aveam nevoie, da’ oricum…). oamenii erau crispati, ca pe vremurile “bune”. totusi, prin cateva cuvinte simple, am obtinut numaru’ record de zambete, rasete si mini-urale (ca efect a ceva ce am spus eu) din toata viata mea: “secretara veche nu mai e… si-o dat demisia!!!!”.
….all is well now on the quiet halls of the university of bucharest…
nici tantieu n-o sa mai mearga la teatru in laptaria lui enache, nu-i asa?
tocmai ce m-am intors de la teatru, din laptaria lui enache. n-am ce sa va zic, mai, decat ca a fost genial. deci GE-NI-AL! am fost la “si caii se impusca, nu-i asa?” si trebuie sa spun ca io asa ceva n-am mai vazut niciodata… NICIODATA pana acum. de fapt, nu am vazut nici acuma. pentru ca, vedeti voi, laptaria lui enache este un local. adica un local normal. deci are mese, scaunele, bancute, un bar de unde poti sa-ti iei niste chestii… ai spatiu acolo sa bei, sa mananci… poti sa si vorbesti cu oamenii, sa faci ce vrei tu acolo. cu o singura exceptie (din cate stiu eu, cel putin): sa te uiti la o opera de teatru. am stat in spate (nu fooaaarte in spate, totusi), m-am chinuit sa aud, m-am chinuit sa vad, m-am chinuit sa reconstitui ce se intampla “pe scena” (nu au scena, tocmai de-asta nu vedeam io nimic) din ceea ce povesteau diversi colegi de suferinta, care prindeau diverse faze ce tineau diverse 2-3 secunde. de fiecare data cand radeau cei din primele randuri, io eram aia care “ce? ce? ce-o zis??? o facut ceva??!?!? bah!! zi-mi ce-o zis!!!”. aproape de fiecare data cand faceam asta, primeam raspunsul “nu stiu, nici io nu vad nimic”, de cateva ori m-o mai iluminat careva. …evident, din cauza asta nu prea pot sa va zic mare lucru despre piesa: cred ca a fost chiar tare, mi-a placut toata ideea aia de reality show si felul in care implica publicul – din fata, evident 
… da, chiar tare.
…in consecinta, io am plecat nervoasa de acolo. nervoasa la modul ” nu-mi vine sa cred ca am dat 20 de roni ca sa nu vad nimic”, dar si la modu’ “de ce toti oamenii astia continua sa vina aici in ciuda faptului ca nu vad decat persoanele care stau in fata?!?”. si partea a doua ma enerveaza cel mai tare: da, sunt tari piesele; da, inteleg ca astia de la laptarie incearca sa faca ceva nou; da, e tare sa zici ca ai fost in laptarie sa vezi piesa x. da’ totusi. TOTUSI!! sunt o gramada de oameni care nu vad nimic si, oricat as aprecia initiativa in sine, atata timp cat actorii nu sunt pusi pe picioroange ca sa ii vezi, sunt impotriva chestiei asteia: nu merge, nu merge si gata! ganditi-va la un alt format sau intoarceti-va in teatru… nu e nimic gresit in a recunoaste ca te-ai inselat. (si voi, oameni care cumparati bilete ca sa nu vedeti: bah!! stiu ca sperati sa prindeti loc in fata, da’ dati-o incolo de treaba! stiti ca voi incurajati toata treaba asta, nu?)
zi nashpa azi
stiti cum e cand aveti zilele alea faine, in care stai si te uiti in jurul tau si-ti dai seama ca oamenii sunt tari, ca tu te simti bine, ca tu esti atat de bine incat nimic nu te poate atinge si ca nici nu ai nevoie de gradul asta de rezistenta ridicat la sursele de enervare pentru ca, cea mai tare chestie, nimic rau nu se intampla toata ziua! oamenii iti zambesc, ai bani in buzunar, stai bine pe toate planurile. noh, io azi am avut o zi exact, da’ exact-exact opusa asteia.
am inceput in forta, cu trezit la ora 7 in ciuda faptului ca imi pusesem tlf sa sune la 6. m-am imbracat greu, da’ aratam de parca m-as fi imbracat in graba (prea in graba ca sa am timp sa ma uit in oglinda, adica ) – ceea ce se explica, cat de cat, prin faptul ca nu m-am trezit la timp. am intarziat la prima ora, ceea ce nici nu a fost asa mare chestie avand in vedere ca nu-mi terminasem de facut “tema” si am finisat-o prin statiile si mijloacele de transport (si informare, se pare – totii vecinii mei au simtit nevoia sa afle ce anume faceam io acolo, de trageam linii si ma enervam in fata unei foi) in comun. am ajuns la curs si am reusit sa-mi predau “proiectul” printr-o pura intamplare, pe care o atribui faptului ca br. a avut o zi faina (ma bucur pt tine, br, pe bune). dup-aia, ora urmatoare, la care am participat strict fizic – pentru ca am fost ocupata sa citesc pentru seminarul urmator, cu za most dobitoaca profa din facultatea mea ever, (sa-i zicem) bala. asaaa. deci ma apuc sa citesc din cartea ei, cu prefata ei geniala, in care un om – genial la randul lui, banuiesc – zice ca el chiar e impresionat de genialitatea de care da dovada geniala carte scrisa de profa mea geniala, urmata de un capitol din care nu am inteles nimic… in afara de chestiile pe care le stiam de la alti profi care, desi nu se ridicat la genialitatea lu’ bala, tot or reusit sa ma faca sa inteleg cate ceva. sii, cea mai tare chestie, in cartea asta geniala a ei (desi am citit doar 2 capitole) femeia se repeta – as in facut copy-paste la 2 paragrafe de aprox. juma de pag – la distanta de 2-3 pagini, de io am crezut ca fie am uitat sa dau o pagina, fie am fost atinsa de genialitatea geniala a profei si am reusit sa prevad care avea sa fie componenta exacta a urmatoarelor paragrafe.
….nu mai stiu ce s-a mai intamplat dup-aia, asta e un post pe care l-am scris io in noiembrie si il public acuma (iunie 2009), da’ cu data la care l-am scris de-atunci se pare ca n-am mai avut zie proaste, de n-am mai scris posturi de-astea ) funnyyyy! 
