nush titlu

ştiţi chestiile alea ce circulau acum ceva timp, cu “ooo, viaţa meeaaa, ce proşti sunt copiii acuma, că pe vremea mea nu era aşa, io mă jucam şotron şi fotbal şi ma bucuram şi plângeam şi bla-bla-bla, io eram copil adevărat. a.”? noh. subscriu. io acuma stau în chirie, clar? şi trebuie să mă acomodez cu noile mici ”lumini ale ochilor noștri”, ”viitorul nostru”, etc. adecă cu copiii. nenorociții de copii. needless to say, me don’t like them very much. pentru că-s gălăgioși și mă disperă și… cam atât. a, nu. stai că mai era. pentru că au telefoane mobile. și mașini cu care circulă (haideți, bre, că știți despre ce mașini zic. alea electrice… sau cu motorină… sau… noh, nush cu ce sunt alimentate, da’ pruncu’ nu trebe decât să miște din volan ca să umble dintr-un loc în altu’. ceea ce mă disperă!! că io n-am mașină nici la 20 de ani, la 5-6 nici nu visam la așa ceva, băăăă! nenorociți de copii. dar să revenim.). așa. nu mai zic de ce mă enervează, că o să fie o postare foarte lungă. și pentru că trebuie să mă acomodez cu comunitate de oameni-in-miniatură-care-mă-scot-din-minți (chiar-mai-mult-decât-oamenii-normali, aș putea adăuga), dar mai ales pentru că nu am de ales – că țipă ca disperații - io mai ascult ce fac copiii ceștia ce se joacă în spatele blocului. și, desigur, analizez structura lor socială.

deci am observat că am, aici, o grupare foarte puternică de fetițe. feministe. până la moarte and beyond (sau cel puțin până la prima îndrăgosteală). sora lu’ c., în perioada cât o stat la noi, a descoperit că sunt un fel de cult. pentru că au un nume. se numesc ”cele mai tari fete”. de fapt, atunci aveau loc tratativele pentru stabilirea numelui, și ăsta a fost un candidat puternic. fetița 1, pe care io o bănuiesc de a-și fi trădat calitatea de feministă convinsă prin îndrăgostirea flagrantă de baiatu’ 1, a fost cea care a trebuit să vină cu diferite propuneri în fața șefei. șefa e fetița 2, care, ca orice șefă, nu stătea printre ale ei follower-e, ci discuta problema numelui de la înălțime, de unde își putea supraveghea supusele. adică de la geamu’ apartamentului. așaaa. și vine fetița 1 cu numele ”cele mai tari fete”, care, evident, se bucură de succes instantaneu, dar aduce la cunoștința înălțimii sale o problemă: există, în clan, un băiat. aici io aș fi detectat imediat o problemă, așa cum a făcut-o și fetița 2, care a găsit la fel de repede și soluția: off with his head. dă-l încolo de nenorocit, îl excludem și ne păstram numele. avea stofă de regină tipa. fetița 1, în loc să accepte decizia șefei, o avut tupeu’ să propună să îl păstreze pe băiat și să aleagă numele ”cei mai tari copii” – which, obviously, is so not as cool as ”cele mai tari fete”; părerea mea. io, în acel moment aș fi exclus-o pe nenorocită și aș fi și făcut-o de rușine, dând-o în vileag în calitatea ei de fetiță îndrăgostită iremediabil. da’ șefa n-o făcut așa, ceea ce m-o dezamăgit. cred că era prietenă cu fetița 1 și de-asta o ales să-l accepte pe băiat și să se mulțumească cu numele ”cei mai tari copii”. încă un motiv ca să nu suport pișpireii ăștia. nu-s deloc consecvenți. io când eram mică n-am ajuns niciodată șefă, da’ am ținut cu dinții de calitatea mea de copil prostălău care pierdea toate jocurile și care, în jocul de-a calu’ și căruța (pe care-l jucam cu mon frere și care consta în io fiind calul și fugind și frate-mio, în spatele meu, zicându-mi în ce parte s-o iau prin intermediul unei funii – evident, ca doară eram cal – în zona gât-umeri) tot timpu’ plecam plângând acasă pentru că frate-mio refuza să înțeleagă că sub nicio formă nu ajunge căruța să alerge în fața calului. că doară numa’ așa ajungi om împlinit ca mine, mă!!! fiind întodeauna consecvent și ținând cu dinții de ceea ce ești tu! …nici nu vreau să știu ce o să se aleagă de copii ăștia de la blocu’ meu.

a, și trebuie să menționez că ăștia se joacă numa’ prostii, mă, numa’ prostii! deci au început nește muncitori să lucreze în spatele blocului și or săpat ditamai animala de groapă (pe care io o supectez de a fi un fel de piscină wannabe) la care i-or făcut gard dintr-o parte (aia cu gradinița, că doară acolo merg copiii ai căror părinți plătesc taxe și nu vrem să rămână staffu’ de la grădiniță fără obiectu’ muncii – adică copii mici foarte răsfățați), da’ or lăsat un spațiu foarte mare liber, ca un fel de semn mare, roșu, bolduit, subliniat, italizat ”sinucigași, oameni alcoolici pe care v-or dat rudele afar’ din casă și vreți să vă rupeți un picior ca să le faceți în ciudă, copii care vă plictisiți, câini nesimțiți care nu lăsați oamenii să doarmă noaptea, mai faceți încă 10 pași de la acest semn, tot în direcția în care mergeați și până acum”. scopul, mă gândesc, este să mai scadă populația bucureștiului, că și-așa e prea mare aglomerație în metrouri… de câini nici nu mai vorbesc. așa. și, dacă tot or venit să sape groapa, or adus cu ei nește wc-uri ecologice. pe care le folsesc oamenii și dup-amiază (când ei pleacă acasă), le folosesc copii. dar cu alte scopuri. au inventat ei un joc foarte interesant (cred că fetița 2 este geniul creativ în acest caz) care constă în următoarele: copilul 1 își alege o țintă – să-i zicem copilul 2, îi aruncă o privire provocatoare și-i zice ”nu ai curaj să intri în wc-ul ecologic! nu ai curaj! ia, să te văd! ai? ha, știam io că n-ai! copilul 2 nu are curaj să intre în wc-ul e-co-lo-gic! na na na na na-naaa!” (pe melodia aia de făcut în ciudă, sigur o știți). noh. ăsta e joc, mă? ăsta e joc?? asta e tortură! alt joc ce merită menționat este ”cine rămâne îngropat sub un morman de pământ și moare, pierde”, adică 2 copii dau pase unu’ la celălalt de pe marginea gropii, în vreme ce copilul 3 stă în groapă și se plimbă dintr-o parte în cealaltă încercând să prindă mingea. altu’ e ”cine iși rupe ceva și nu mai poate continua jocul, pierde” – foarte simplu, intuitiv, și se joacă în paralel cu alte jocuri. copii fac diverse chestii în jurul gropii și cei care își sparg capul (asta a fost ieri) sau, mă rog, orice altă chestie ce presupune sânge, durere și incapacitatea de a continua jocul, pierd.

noh, și acuma vă zic: copii de la blocu’ meu sunt nebuni și mă enervează. da’ mă lăsați, bre, odată, cu văicăreala? da, se joacă altfel decât noi, da, sunt obișnuiți cu alte condiții, da, mă disperă de n-am cuvinte. adică sunt diferiți de noi, la fel cum și noi eram diferiți de părinții noștri. am auzit o melodie acuma ceva vreme despre vremurile ”când mie mi se spargea mingea plângeam, da’ voi mergeți și vă luați alta” (horrible, horrible, nu-mi dau seama cum ai putut supraviețui după ce ai văzut asemnea oroare). și despre șotron și fotbal, evident. și de counter acuma, la fel de evident. chestiile obișnuite. m-o enervat. nu la fel de mult ca nenorociții de copii, da’ oricum. deci nu, nu subscriu. am glumit.