nush titlu

deci eram datoare (printre altele ) cu impresii de la massive. așa că gata. le bag acuma, că-s scurte.

buun. am ajuns acolo (eu am fost cea care știa unde trebuia să ajungem și am mers la fix, ca un copoi… am fost așa mândră de mine, măi-măi. v-am zis io că am busolă interioară.). am așteptat cu d. (pretenă de la cluj, o venit special pentru massive în buc) să-i vină vărul cu biletele și am intrat. mie nu mi-or dat brățară, nenorociții. cică io nu meritam să intru la A. pff, habar n-aveți. io chiar meritam, bre!! sunt o persoană foarte merituoasă de felu’ meu. așa. după câtiva pași de la intrare… hoopaa! ce-i asta? ioi, ce tare! iarba era îmbracată, bre! cumpăraseră organizatorii o haină colectivă pentru toate firele alea de iarbă aia de pe teren și o îmbrăcaseră. păi doară așa și trebe, dom’le! ce, numa’ eu să stau în fața dulapului cu orele ca să mă hotărăsc ce să iau pe mine? și iarba să facă la fel! sau, mă rog, organizatorii pentru iarbă (că ea e mai fițoasă, ce să zic, și are stiliști personali. ete nah).

am stat cu oamenii cu care venisem, care m-or îmbiat cu nește bere, da’ io, cum nu sunt băutoare de fel, am refuzat. am mai vorbit, m-am mai uitat pe-acolo și am început să observ cu îngrijorare că se ocupau locurile de la gardul dintre ”gazoane”. am mai stat puțin și până la urmă am plecat cu ai mei companioni ca să ne despărțim: ei cumpăraseră bilete mai din timp, norocoșii, și prinseseră loc la A. deci le-am zis pa și am început să mă uit pe-acolo. am găsit un loc perfect, cu un rând în spatele gardului. în fața mea era un tip în tricou roșu care nu părea prea înalt și o fată care ședea jos. așa că io m-am uitat la scenă, la cer, la oamenii din jur și am văzut că era bine. am sunat-o pe c. ca să-i zic că eram pregătită de concert (de fapt ca să-mi mai omor timpu’, pentru că, dacă nu v-ați dat seama încă, io eram cam singură.), am închis, am stat, m-am mai uitat în jur, mi-am facut curat prin mesaje, m-am gândit să o mai sun o dată pe c. da’ m-am abținut pentru că mi-o zis s-o las în pace că era la o regăsire după mult timp cu al ei văr, m-am mai uitat un pic în jur și, tocmai când mă pregăteam să mă joc forgotten warrior, se întâmplă ceva.

intră martina topley bird cu un tip. unu’ mic, cu șapcă, ce venise acolo să se distreze. mă, și aveau ăștia 2 o grămadă de instrumente acolo (nu se pun la socoteală alea multe, ascunse sub nește chestii negre, care erau pentru massive). și ei, ăștia 2, mici, or tot dat din mâini și din gură tot concertu’. pentru că lucrau la instrumentele alea, dom’le. la zecile alea de intrumente. mai mare dragu’, ce se agitau acolo și cum știau ei să umble la toate. păcat că io am văzut numa’ așa, vag și cu întreruperi. păi, noh. ce s-o întâmplat, de fapt, o fost că s-o ridicat fata care stătuse jos până atunci. și numa’ când s-o ridicat mi-am dat io seama ce greșeală mare făcusem: era creață. CREAȚĂ, bre! as in ”ea nu era mai înaltă decât mine, da’ paru’ ei da! și des, pe deasupra. deci nu exista șansa să văd prea multe printre șuvitele ei rebele”. boon, zic eu. lasă că mă mut mai spre tipu’ ăla scunduț. hoopaa! unde-i tipu’ scund? aoleo, doamne! ce-i cu namila asta acia? în locu’ tipului pe care îl văzusem și de existența căruia luasem cunoștință, era acuma un animal de om, bre! cam cu un cap, așa, mai mare decât mine. dacă mă ridicam pe vârfuri reușeam să ajung fix cu puțin sub umăru’ lui (credeți-mă, că am încercat). avea și ăsta tricou roșu și arăta, în mare, ca tipu’ pe care îl văzusem mai devreme, dar era mult mai înalt… și atunci mi-am dat seama. omu’ nu numai că stătuse rezemat de gard până atunci, da’ era chiar LÂNGĂ gard. și gardu’ ăsta avea atașată, în partea de jos, o chestie metalică. pe care stăteai și, evident, erai mai înalt ca ceilați. io, ca omu’… ahem… deștept, mă afundam în iarbă (iarba îmbrăcată, să nu uit să subliniez). așa că ce zic io? gata, știu! mă pun cu vârfurile pe chestia metalică și mă ridic pe vârfuri! zis și făcut. pus pe vărfuri, ridicat pe vărfuri, balansat periculos și călcat fata din stânga pe picioare. offf!!! pardon, mă scuzați! fata, de treabă, zice că nu-i nimica. n-am crezut-o că nu era nimica, că io am simțit sub papuc că i-or cam troznit degetele, da’ noh, dacă n-o avut chef de ceartă, ce să-i faci… cum sunt unii oameni, dom’le! asta a fost singura mea idee genială. m-am mai uitat pe ecran, da’ mi-am dat seama rapid că io nu am venit la concert ca să mă uit pe un ecran. io venisem la concert ca să-i văd și io pe oamenii ăia live. am mai încercat diverse manevre (ridicat pe vârfuri + aplecat spre dreapta, ridicat pe vârfuri + înclinat spre stângă, prefăcut că sar în ritmu’ muzicii – păcat că nu sar destul de tare și că obosesc și destul de repede-, etc) și până la urmă am decis să mă consolez cu momentele în care fata se lăsa spre dreapta sau băiatul spre stânga. la un moment dat, tipu’ și-o găsit o poziție confortabilă și io, după câteva ajustări de poziție pentru care cred că m-or înjurat cei din spate, am văzut o fază INTEGRALĂ, în care tipu’ de pe scenă a scos un instrument și o început să-l agite pe-acolo și să se prostească… parcă era un copil. mi-o fost drag de el. și tocmai când mă gândeam că m-am scos pentru restul concertului, omu’ din fața mea se mișcă. nenorocit!!! aaaah, ce l-aș fi bătut în momentul ăla! după câteva minute, creața se întoarce spre o tipă din dreapta (iesss!!) și îi zice ceva, după care pleacă. !!! doamne!!! ce tare!!! i can see!!!!! m-am bucurat de câteva minute bune de martina topley bird:

poison,

need one (ce voce poți să ai, tu ființă!),

carnies (:x),

baby blue,

(probabil că nu toate, dar nu m-am putut abține să nu le pun)

așaaa. și în timp ce mă bucuram io de una dintre melodiile astea, de partea cealaltă a gardului apare alt tip. înalt, evident, că altfel nu l-aș fi observat. înalt, blond, diabolic. s-o pus în fața mea, la o oarecare depărtare și… noh. atât, ce mai. m-am gândit serios la posibilitatea de a sări peste gard și a-i face o fază gen greuceanu (parcă el l-o băgat pe zmeu în pământ până la glezne, genunchi, brâu, etc), sau la a-l bombarda cu sticle de plastic goale până când se plictisește/enervează și pleacă (n-aveam sticle, dammit)… sau la a-i striga ”puțin mai la stânga, stai puțin mai la stânga, te implooorrrr!”. am hotărât că nu ar fi funcționat niciuna dintre variantele astea, așa că de restul de martina topley bird si tipu’ cu șapcă cu chef de jocuri m-am bucurat secvențial, secunzial, clipial, zecime-de-secundă-al. la un moment dat tipa zice că speră c-o să ne placă massive și pleacă.

sec, dar asta nu putea să însemne decât un singur lucru: vine massive!!! urcă massive pe scenă!!! iesteeeee!!! începuserăm să ne agităm toți pe-acolo, simțeam că s-ar putea întrezări în orice moment posibilitatea de a vedea din nou pentru că oamenii se mișcau… lucrurile păreau să se îmbunătățească. la un moment dat, într-adevăr lucrurile s-au îmbunătățit bine de tot pentru că o venit un preten SCUND al tipului înalt din fața mea și am crezut că fie se pune ăsta scund în fața mea, fie îl ia pe ăla înalt și pleacă amandoi. n-a fost să fie. eh, asta e. am mai stat, m-am mai uitat care ar fi posibilitățile să mă strecor în față de tot sau în spatele unei persoane mici… nimic. o venit prietenu’ lu’ fata pe care o călcasem pe picior. or mai venit oameni și în spatele meu. începeam să mă simt cam înghesuită, așa că am încercat să mai măresc distanța dintr mine și restu’ lumii urcându-mă cu degetele pe chestia metalică din față. fără ridicat pe vârfuri, totuși. era incredibil de incomfortabil, la început am fost gata-gata să repet manevra cu fata din stânga, -de mai multe ori- da’ mi-o fost frică pentru că acuma avea și pretenu’ cu ea și, dacă-i zicea că am mai călcat-o o dată, îmi pălea ăla o pălmoacă de chiar nu mai vedeam nimic din concert. noh, da’ m-am obișnuit în final și am învățat sa-mi țin echilibru. de massive tot nu se vedea niciun semn așa că m-am reapucat de uitat la cer, uitat prin jur, umblat prin telefon. desigur, din cauză că se aglomerase așa rău dintr-o dată, am beneficiat de modalități noi de a scăpa de plictiseală gen ținut geanta în brațe ca să nu-mi fure portmoneul (ce era umflat cu cei 10.000 de lei – vechi, normal - pe care îi aveam la mine), migrat sensibil spre stângă din cauza pasiunii ce dădea pe lângă a prietenului fetei din dreapta, etc.

se face întuneric, apar niște oameni pe scenă și se aude vocea aia… vocea aia, doamne, de îți ridică păru’ de pe spate – sau picioare, normal, dacă n-ai avut timp să te epilezi -, vocea aia ce nu îmi vine să cred că e reală, vocea aia pe care ne doream toți să o auzim de cine știe când. ufff, ce mă-nervează că n-am avut aparatu’ la mine să vedeți ce frumos o fost, ce ne-am… nu știu, ce ne-am bucurat toți să auzim vocea aia… de massive nu vă zic, că nu pot să descriu cum a fost. n-a mai contat că tipu’ din față o început să se zbenguie și să se miște din stânga în dreapta de nu mai știam cum să mă pun ca să vad si io omu’ cu VOCEA. n-a mai contat că fata creață s-a întors și a început să dea din cap – în definitiv, asta era oarecum bine pentru că însemna că, garantat, o să văd cam jumătate din ce se întâmplă pe scenă (adică jumătatea ce corespundea cu momentele în care ea își lăsa capu’ jos). ăăă, ba da, a mai contat, a fost destul de frustrant (la un moment dat mă hotărâsem să-l rog pe tipu’ înalt să-mi facă puțin loc sau să stea puțin mai la stânga, dar mi-am dat seama că nu aș fi putut țipa destul de tare ca să mă audă și am renunțat)… până la urmă am trecut, totuși, peste chestiile astea. plus că oamenii din spate și-or dat seama că io eram cam înghesuită și mi-or făcut puțin loc (btw, un sincer și călduros ”mulțumesc!” dacă citiți chestia asta și vă simțiți. you are very, very nice people!).

pun un singur videoclip, pentru restul intrati pe youtube și căutați că sunt o grămadă. io zic că la safe from harm o fost… nu știu, dincolo de cuvinte. si inertia creeps, teardrop, unfinished sympathy, karmacoma, risingson, tot ce au mai cântat a fost tare, dar safe from harm… doamne, nu știu cum au putut să facă așa ceva. și chestiile alea din spatele lor… și faptul că erau traduse… și… you should’ve been there.

(liniile alea albe sunt chestii despre administrația bush, by the way.)

mi-ar fi placut foarte mult să cânte și angel, care e iară o melodie extraordinară, da’ o fost bine și așa. FOARTE bine. au terminat, i-am strigat, ne-au cântat inertia creeps iară… uff, oare când se întorc??

spre ieșire m-am reîntâlnit cu fii rătăcitori din față și am început să mergem încet spre ieșire. era să dau nas în nas cu o țâșnitoare ce era pusă acolo, în mijlocu’ drumului și am început să râd ca proasta și m-am întors spre cei din spate, jumătate ca să le zic să nu se lovească de ea și jumătate ca să-i văd dacă, totuși, se lovesc și să încep să râd (i know. aren’t i nice?). un tip a început și el să râdă și a ”astupat” țâșnitoarea cu mâna, astfel încât să ne stropească pe toți. a reușit, normal (cel puțin în privința mea). io am considerat că am meritat și am mers mai departe, cu toate că ceilalți nu păreau prea încântați. ne-am despărțit de verii lu’ d. și am început să sun după taxiuri în timp ce d. îmi fredona ”i see myself in there upon my lover…”. femeile îmi ziceau că nu sunt taxiuri, unele mai direct, altele mă lăsau să aștept… una m-a surprins prin faptul că mi-a pus muzică. ”mama leoneeeee, mama leoneeeeeee, tu sei un angeelooooooooo”. până la urmă am renunțat și am luat-o la picior. d. îmi fredona în continuare melodii de la massive, dar eu am impus respect prin singura melodie care-mi trecea prin minte în momentul ăla ”mama leoneeeeeeeeeeeee..eee..eeeeeeeee”. am prins un taximetrist liber care, normal, asculta și el muzică. normal, muzica care o asculta el era așa-numita manele. am tot dat-o noi cu massive în sus și-n jos până s-o prins omu’ și-o schimbat (io bănuiesc că știa despre ce vorbim și tocmai ce ieșise de la concert și el, numa’ că a vrut să de conformeze cu standardele românești de taximetrist și de-aia ne-a băgat la început muzica aia. nu m-aș fi mirat să fi scos ultimu’ cd massive din torpedou).

atâta de la ei, se pare că am avut impresii mai lungi și mai late decât mă așteptam, dar puteam că fiu mult mai scurtă, în definitiv: a fost un concert superb, nu am cuvinte să-l descriu. hai că mai bag un clip aici, da’ cel mai bine ar fi să intrați pe youtube, dați la search și uitați-vă la tot ce se poate în high quality. superb, doamne!

o parte din inertia creeps și începutul de la unfinished sympathy – când ne-am dat noi seama că o să înceapă unfinishe sympathy, adică.

și, nu știu de ce, dar citatul ăsta mi-o plăcut mie cel mai mult: ”frica nu este starea naturală a oamenilor civilizați – aung san suu kyi”. poate pentru că e unul dintre lucrurile evidente, dar pe care uneori o uiți și trebuie să-ți reamintească cineva chestia asta? [nu zic că eu sunt unul dintre oamenii care trăiesc cu ”frica” - after all, nici nu cred că mă încadrez prea bine nici în categoria oamenilor civilizați ) - dar cred că, așa cum era acum câteva decenii și aici, sunt foarte mulți oameni în lume care sunt nevoiți să trăiască cu ea și că, puii mei, așa ceva nu e normal. și, noh, cum am zis, uneori cineva trebuie să-ți amintească chestia asta. (comentariile astea se datoreaza faptului că de câteva zile am început să ascult știrile de pe guerrilla. inclusiv despre georgia. și am ascultat și intervenția lui sorin faur de vineri. și, pentru prima oară de când cu orele de istorie și naziștii - și comuniștii, dup-aia -, mă enervează o chestie ce nu are o legătură directă cu mine.)]