jocuri vechi si noi
ştiţi chestiile alea ce circulau acum ceva timp, cu “ooo, viaţa meeaaa, ce proşti sunt copiii acuma, că pe vremea mea nu era aşa, io mă jucam şotron şi fotbal şi ma bucuram şi plângeam şi bla-bla-bla, io eram copil adevărat. a.”? noh. subscriu. io acuma stau în chirie, clar? şi trebuie să mă acomodez cu noile mici ”lumini ale ochilor noștri”, ”viitorul nostru”, etc. adecă cu copiii. nenorociții de copii. needless to say, me don’t like them very much. pentru că-s gălăgioși și mă disperă și… cam atât. a, nu. stai că mai era. pentru că au telefoane mobile. și mașini cu care circulă (haideți, bre, că știți despre ce mașini zic. alea electrice… sau cu motorină… sau… noh, nush cu ce sunt alimentate, da’ pruncu’ nu trebe decât să miște din volan ca să umble dintr-un loc în altu’. ceea ce mă disperă!! că io n-am mașină nici la 20 de ani, la 5-6 nici nu visam la așa ceva, băăăă! nenorociți de copii. dar să revenim.). așa. nu mai zic de ce mă enervează, că o să fie o postare foarte lungă. și pentru că trebuie să mă acomodez cu comunitate de oameni-in-miniatură-care-mă-scot-din-minți (chiar-mai-mult-decât-oamenii-normali, aș putea adăuga), dar mai ales pentru că nu am de ales – că țipă ca disperații - io mai ascult ce fac copiii ceștia ce se joacă în spatele blocului. și, desigur, analizez structura lor socială.
deci am observat că am, aici, o grupare foarte puternică de fetițe. feministe. până la moarte and beyond (sau cel puțin până la prima îndrăgosteală). sora lu’ c., în perioada cât o stat la noi, a descoperit că sunt un fel de cult. pentru că au un nume. se numesc ”cele mai tari fete”. de fapt, atunci aveau loc tratativele pentru stabilirea numelui, și ăsta a fost un candidat puternic. fetița 1, pe care io o bănuiesc de a-și fi trădat calitatea de feministă convinsă prin îndrăgostirea flagrantă de baiatu’ 1, a fost cea care a trebuit să vină cu diferite propuneri în fața șefei. șefa e fetița 2, care, ca orice șefă, nu stătea printre ale ei follower-e, ci discuta problema numelui de la înălțime, de unde își putea supraveghea supusele. adică de la geamu’ apartamentului. așaaa. și vine fetița 1 cu numele ”cele mai tari fete”, care, evident, se bucură de succes instantaneu, dar aduce la cunoștința înălțimii sale o problemă: există, în clan, un băiat. aici io aș fi detectat imediat o problemă, așa cum a făcut-o și fetița 2, care a găsit la fel de repede și soluția: off with his head. dă-l încolo de nenorocit, îl excludem și ne păstram numele. avea stofă de regină tipa. fetița 1, în loc să accepte decizia șefei, o avut tupeu’ să propună să îl păstreze pe băiat și să aleagă numele ”cei mai tari copii” – which, obviously, is so not as cool as ”cele mai tari fete”; părerea mea. io, în acel moment aș fi exclus-o pe nenorocită și aș fi și făcut-o de rușine, dând-o în vileag în calitatea ei de fetiță îndrăgostită iremediabil. da’ șefa n-o făcut așa, ceea ce m-o dezamăgit. cred că era prietenă cu fetița 1 și de-asta o ales să-l accepte pe băiat și să se mulțumească cu numele ”cei mai tari copii”. încă un motiv ca să nu suport pișpireii ăștia. nu-s deloc consecvenți. io când eram mică n-am ajuns niciodată șefă, da’ am ținut cu dinții de calitatea mea de copil prostălău care pierdea toate jocurile și care, în jocul de-a calu’ și căruța (pe care-l jucam cu mon frere și care consta în io fiind calul și fugind și frate-mio, în spatele meu, zicându-mi în ce parte s-o iau prin intermediul unei funii – evident, ca doară eram cal – în zona gât-umeri) tot timpu’ plecam plângând acasă pentru că frate-mio refuza să înțeleagă că sub nicio formă nu ajunge căruța să alerge în fața calului. că doară numa’ așa ajungi om împlinit ca mine, mă!!! fiind întodeauna consecvent și ținând cu dinții de ceea ce ești tu! …nici nu vreau să știu ce o să se aleagă de copii ăștia de la blocu’ meu.
a, și trebuie să menționez că ăștia se joacă numa’ prostii, mă, numa’ prostii! deci au început nește muncitori să lucreze în spatele blocului și or săpat ditamai animala de groapă (pe care io o supectez de a fi un fel de piscină wannabe) la care i-or făcut gard dintr-o parte (aia cu gradinița, că doară acolo merg copiii ai căror părinți plătesc taxe și nu vrem să rămână staffu’ de la grădiniță fără obiectu’ muncii – adică copii mici foarte răsfățați), da’ or lăsat un spațiu foarte mare liber, ca un fel de semn mare, roșu, bolduit, subliniat, italizat ”sinucigași, oameni alcoolici pe care v-or dat rudele afar’ din casă și vreți să vă rupeți un picior ca să le faceți în ciudă, copii care vă plictisiți, câini nesimțiți care nu lăsați oamenii să doarmă noaptea, mai faceți încă 10 pași de la acest semn, tot în direcția în care mergeați și până acum”. scopul, mă gândesc, este să mai scadă populația bucureștiului, că și-așa e prea mare aglomerație în metrouri… de câini nici nu mai vorbesc. așa. și, dacă tot or venit să sape groapa, or adus cu ei nește wc-uri ecologice. pe care le folsesc oamenii și dup-amiază (când ei pleacă acasă), le folosesc copii. dar cu alte scopuri. au inventat ei un joc foarte interesant (cred că fetița 2 este geniul creativ în acest caz) care constă în următoarele: copilul 1 își alege o țintă – să-i zicem copilul 2, îi aruncă o privire provocatoare și-i zice ”nu ai curaj să intri în wc-ul ecologic! nu ai curaj! ia, să te văd! ai? ha, știam io că n-ai! copilul 2 nu are curaj să intre în wc-ul e-co-lo-gic! na na na na na-naaa!” (pe melodia aia de făcut în ciudă, sigur o știți). noh. ăsta e joc, mă? ăsta e joc?? asta e tortură! alt joc ce merită menționat este ”cine rămâne îngropat sub un morman de pământ și moare, pierde”, adică 2 copii dau pase unu’ la celălalt de pe marginea gropii, în vreme ce copilul 3 stă în groapă și se plimbă dintr-o parte în cealaltă încercând să prindă mingea. altu’ e ”cine iși rupe ceva și nu mai poate continua jocul, pierde” – foarte simplu, intuitiv, și se joacă în paralel cu alte jocuri. copii fac diverse chestii în jurul gropii și cei care își sparg capul (asta a fost ieri) sau, mă rog, orice altă chestie ce presupune sânge, durere și incapacitatea de a continua jocul, pierd.
noh, și acuma vă zic: copii de la blocu’ meu sunt nebuni și mă enervează. da’ mă lăsați, bre, odată, cu văicăreala? da, se joacă altfel decât noi, da, sunt obișnuiți cu alte condiții, da, mă disperă de n-am cuvinte. adică sunt diferiți de noi, la fel cum și noi eram diferiți de părinții noștri. am auzit o melodie acuma ceva vreme despre vremurile ”când mie mi se spargea mingea plângeam, da’ voi mergeți și vă luați alta” (horrible, horrible, nu-mi dau seama cum ai putut supraviețui după ce ai văzut asemnea oroare). și despre șotron și fotbal, evident. și de counter acuma, la fel de evident. chestiile obișnuite. m-o enervat. nu la fel de mult ca nenorociții de copii, da’ oricum. deci nu, nu subscriu. am glumit.
concertu’ faithless (aaaa …dj set-ul, adica)
maxi jazz isi face aparitia neceremonios. noi toti murim de fericire. iess, iesss, concert faithless (foarte multi oameni vorbeau de un concert si nu de un dj set 
)! pune muzica. stam toti in picioare si asteptam. ce face acum? da’ acum? da’ cand vine sister bliss? da’ cand aduc microfoanele? alta melodie. tot stam. noi chiar stam si asteptam. aloo, nenea, nu iti dai seama ca noi am venit dintr-un anumit motiv aici? inca mai stam. acum? da’ acum? tu ai intrat ca sa-ti faci un fel de intro la concert? alooo, nenea maxi?? nu ne vezi acia? las’ ca nu-i nevoie de warm-up. bagati direct microfoanele, sa vina si sister bliss si let’s rock this joint, vorba lu’ the mask. alta melodie. serios?? deci tu chiar insisti cu chestia asta? incepem sa ne miscam un pic. e draguta. da, merge. da’ noi tot pentru concert am venit. haideti!! concert, acuummm!!! acum, am zis!!! tot nimic. alta melodie. le zice la niste oameni sa ridice mainile. cum, cum ati zis? “all the racers out there”? ioi-ioi-ioi! ce racers, nenea? da-i incolo! matale chiar crezi ca noi am cumparat biletu’ asta pentru curse?? hehe, ce chestie. nu, hai serios acuma: gata cu glumele. io inca mai sper la o minune. te roog, nenea… te rooogg, concert faithless… te rog-te rog-te rog… pretty please? off, no lasa atunci, mah, ca ce rau esti… ia! ia ce melodie-i asta? noh, ce tare! ioouu, fain. mai baga. a-a-a, a-a-a-a (era o mel cu “daca vrei sa te distrezi ca noi, fa…” ceva cu “a”). alta. oo, fain. incepem sa ne distram. toti. ne place. lasa, ca e bun si dj set. dragut. dap, imi place. ne place, domn’e. ieeee… ssfiiuu (asta e un fel de fluierat al meu), ieeee, celelalte onomatopee cu care iti exprimi fericirea la un concert/dj set.
muzica. alta melodie. zbenguiala. faaaiiin. “put 2 fingers in the air if you love the people around you…. – 2 degete in aer… ete, e concert/dj set… macar acuma sa ii iubesc si io – … put one finger in the air if you love yourself – 1 deget in aer!! ieee, 1 deget!! de n ori 1 deget in aer!! – … that’s the way to do it…. first you love yourself, then you love the others”. da, nenea, cum zici tu! sfiuuu… foarte tare, neneaaa! muzica. faaiin… ioi, o zis de sister bliss. vine sister! baga, sfiuuu, ieee, andabnfeiabcnakblea! apare. iessssttteeee! (te rog! concert, concert, concert! te roooggg…). nu incep concert, dar am reusit sa le fac o poza impreuna. multe, de fapt, numa’ ca se tot miscau si toate mi-au iesit nashpa (inclusiv asta, normal).
asaaa. muzica in continuare, blabla… la un moment dat aud niste acorduri. niste acorduri tari, de-alea de iti fac paru’ sa stea in pozitie de drepti, ca la armata… aaa, ora de sport, ca la armata nush cum e. duamneee, nu-mi venea sa cred. deci chiar baga concert. si ce inceput, baaaii…. insomnia, frate. era insomnia!! n-o fost concert, evident. nici nu o prea cantat-o, era mai mult negativu’. da’ tot o fost frumos-frumos… mai ales ca la sfarsit si-o adunat lucrurile si o coborat prin fata scenei… si, culmea culmilor, o dat mana cu oamenii, bre. o dat mana frumos (vedeti acia) si chiar parea interesat de schimbul ala de energii si priviri ce corespundeau datului mainii, nu ca altii (adica io, care tind sa dau mana, asa, cam cu reticenta si fara vlaga… ca sunt mai scumpa la atingere decat regina angliei – intrebati pe cine vreti). deci ati inteles. o plecat frumos. foarte frumos. frumos si in uralele noastre jumate incantate de insomnia + dat mana cu publicul, jumate enervate ca nu mai sta. da’ tot urale erau.
femeia… femeia m-o impresionat. stiam io ca ea se ocupa mai cu chestia asta – dj-eit prin cluburi – da’ nu m-am gandit ca se stie chiar asa. si ca ii place sa faca asta. si ca ne arata ca-i place sa faca asta. o fost tare. si de cand o plecat maxi… mah, de cand o plecat maxi, io n-am mai stat intr-un loc. si nici c. si nici cei pe langa care eram. si evident, nici sister bliss. am aplaudat si am dat din maini si am facut zgomot si am mai si tacut pentru ca simteam ca ma cam durea gatu’… da’ nu prea mult, normal. si am tot facut chestia asta pentru… nush, mie mi s-o parut putin timp… si incepe volumu’ sa coboare. si coboara. si inca mai coboara. din ce in ce mai mult, pana nu se mai auzea nimic. noi, insa, nu ne-am pierdut calmul – de fapt, din contra, nu ne-am lasat cuprinsi de calm - si am inceput sa fluieram si sa tipam in sensu’ de “lasa, tanti, ca noi tot stam aici pana repara nenorociti dispozitivele. hai ca ne place de tine, nu te lasam noi asa”. si tot aplaudam, etc, scoteam sunete si la un moment dat o inceput iara muzica. ieeess, zic io, victorieee! si puf, inainte sa-mi termin “victoriaaa”, se opreste iara. o fost sec. foarte sec. ea o mai miscat de butoane, o mai incercat sa faca ceva acolo… degeaba. oameni bolnavi astia cu sonorizarea. nebuni. ca puteam sa ne enervam si sa mergem peste ei sa-i batem. puteam, da! ca asa ceva nu se face! si noi eram, doara, o turma de oameni ce mai vroiam muzica. si tre’ sa fii cam nebun ca sa te impotrivesti dorintei unei turme de oameni – zic io.
ea, saraca… ce sa faca… s-o enervat. ne-a facut semn ca oamenii din dreapta sunt de vina, ne-a aplaudat si o plecat. nenorociti de oameni din dreapta (din cauza asta io nu o sa aderez niciodata la vreun partid fascist. na, ca v-am zis-o!)! am filmat-o, da’ e .mov (si nu prea am chef acum sa caut ce-mi trebe ca sa-l schimb) si e si tremurat, deci nu pierdeti mare lucru 
si un cuvant de final, pentru organizatorii al caror nume imi e lene sa-l (mai) caut pe google: you suck!
later edit: fara legatura: uitati-va la definita 7 a cuvantului “suck” de aici.
concertu’ massive attack
deci eram datoare (printre altele ) cu impresii de la massive. așa că gata. le bag acuma, că-s scurte.
buun. am ajuns acolo (eu am fost cea care știa unde trebuia să ajungem și am mers la fix, ca un copoi… am fost așa mândră de mine, măi-măi. v-am zis io că am busolă interioară.). am așteptat cu d. (pretenă de la cluj, o venit special pentru massive în buc) să-i vină vărul cu biletele și am intrat. mie nu mi-or dat brățară, nenorociții. cică io nu meritam să intru la A. pff, habar n-aveți. io chiar meritam, bre!! sunt o persoană foarte merituoasă de felu’ meu. așa. după câtiva pași de la intrare… hoopaa! ce-i asta? ioi, ce tare! iarba era îmbracată, bre! cumpăraseră organizatorii o haină colectivă pentru toate firele alea de iarbă aia de pe teren și o îmbrăcaseră. păi doară așa și trebe, dom’le! ce, numa’ eu să stau în fața dulapului cu orele ca să mă hotărăsc ce să iau pe mine? și iarba să facă la fel! sau, mă rog, organizatorii pentru iarbă (că ea e mai fițoasă, ce să zic, și are stiliști personali. ete nah).
am stat cu oamenii cu care venisem, care m-or îmbiat cu nește bere, da’ io, cum nu sunt băutoare de fel, am refuzat. am mai vorbit, m-am mai uitat pe-acolo și am început să observ cu îngrijorare că se ocupau locurile de la gardul dintre ”gazoane”. am mai stat puțin și până la urmă am plecat cu ai mei companioni ca să ne despărțim: ei cumpăraseră bilete mai din timp, norocoșii, și prinseseră loc la A. deci le-am zis pa și am început să mă uit pe-acolo. am găsit un loc perfect, cu un rând în spatele gardului. în fața mea era un tip în tricou roșu care nu părea prea înalt și o fată care ședea jos. așa că io m-am uitat la scenă, la cer, la oamenii din jur și am văzut că era bine. am sunat-o pe c. ca să-i zic că eram pregătită de concert (de fapt ca să-mi mai omor timpu’, pentru că, dacă nu v-ați dat seama încă, io eram cam singură.), am închis, am stat, m-am mai uitat în jur, mi-am facut curat prin mesaje, m-am gândit să o mai sun o dată pe c. da’ m-am abținut pentru că mi-o zis s-o las în pace că era la o regăsire după mult timp cu al ei văr, m-am mai uitat un pic în jur și, tocmai când mă pregăteam să mă joc forgotten warrior, se întâmplă ceva.
intră martina topley bird cu un tip. unu’ mic, cu șapcă, ce venise acolo să se distreze. mă, și aveau ăștia 2 o grămadă de instrumente acolo (nu se pun la socoteală alea multe, ascunse sub nește chestii negre, care erau pentru massive). și ei, ăștia 2, mici, or tot dat din mâini și din gură tot concertu’. pentru că lucrau la instrumentele alea, dom’le. la zecile alea de intrumente. mai mare dragu’, ce se agitau acolo și cum știau ei să umble la toate. păcat că io am văzut numa’ așa, vag și cu întreruperi. păi, noh. ce s-o întâmplat, de fapt, o fost că s-o ridicat fata care stătuse jos până atunci. și numa’ când s-o ridicat mi-am dat io seama ce greșeală mare făcusem: era creață. CREAȚĂ, bre! as in ”ea nu era mai înaltă decât mine, da’ paru’ ei da! și des, pe deasupra. deci nu exista șansa să văd prea multe printre șuvitele ei rebele”. boon, zic eu. lasă că mă mut mai spre tipu’ ăla scunduț. hoopaa! unde-i tipu’ scund? aoleo, doamne! ce-i cu namila asta acia? în locu’ tipului pe care îl văzusem și de existența căruia luasem cunoștință, era acuma un animal de om, bre! cam cu un cap, așa, mai mare decât mine. dacă mă ridicam pe vârfuri reușeam să ajung fix cu puțin sub umăru’ lui (credeți-mă, că am încercat). avea și ăsta tricou roșu și arăta, în mare, ca tipu’ pe care îl văzusem mai devreme, dar era mult mai înalt… și atunci mi-am dat seama. omu’ nu numai că stătuse rezemat de gard până atunci, da’ era chiar LÂNGĂ gard. și gardu’ ăsta avea atașată, în partea de jos, o chestie metalică. pe care stăteai și, evident, erai mai înalt ca ceilați. io, ca omu’… ahem… deștept, mă afundam în iarbă (iarba îmbrăcată, să nu uit să subliniez). așa că ce zic io? gata, știu! mă pun cu vârfurile pe chestia metalică și mă ridic pe vârfuri! zis și făcut. pus pe vărfuri, ridicat pe vărfuri, balansat periculos și călcat fata din stânga pe picioare. offf!!! pardon, mă scuzați! fata, de treabă, zice că nu-i nimica. n-am crezut-o că nu era nimica, că io am simțit sub papuc că i-or cam troznit degetele, da’ noh, dacă n-o avut chef de ceartă, ce să-i faci… cum sunt unii oameni, dom’le! asta a fost singura mea idee genială. m-am mai uitat pe ecran, da’ mi-am dat seama rapid că io nu am venit la concert ca să mă uit pe un ecran. io venisem la concert ca să-i văd și io pe oamenii ăia live. am mai încercat diverse manevre (ridicat pe vârfuri + aplecat spre dreapta, ridicat pe vârfuri + înclinat spre stângă, prefăcut că sar în ritmu’ muzicii – păcat că nu sar destul de tare și că obosesc și destul de repede-, etc) și până la urmă am decis să mă consolez cu momentele în care fata se lăsa spre dreapta sau băiatul spre stânga. la un moment dat, tipu’ și-o găsit o poziție confortabilă și io, după câteva ajustări de poziție pentru care cred că m-or înjurat cei din spate, am văzut o fază INTEGRALĂ, în care tipu’ de pe scenă a scos un instrument și o început să-l agite pe-acolo și să se prostească… parcă era un copil. mi-o fost drag de el. și tocmai când mă gândeam că m-am scos pentru restul concertului, omu’ din fața mea se mișcă. nenorocit!!! aaaah, ce l-aș fi bătut în momentul ăla! după câteva minute, creața se întoarce spre o tipă din dreapta (iesss!!) și îi zice ceva, după care pleacă. !!! doamne!!! ce tare!!! i can see!!!!! m-am bucurat de câteva minute bune de martina topley bird:
poison,
need one (ce voce poți să ai, tu ființă!),
carnies (:x),
baby blue,
(probabil că nu toate, dar nu m-am putut abține să nu le pun)
așaaa. și în timp ce mă bucuram io de una dintre melodiile astea, de partea cealaltă a gardului apare alt tip. înalt, evident, că altfel nu l-aș fi observat. înalt, blond, diabolic. s-o pus în fața mea, la o oarecare depărtare și… noh. atât, ce mai. m-am gândit serios la posibilitatea de a sări peste gard și a-i face o fază gen greuceanu (parcă el l-o băgat pe zmeu în pământ până la glezne, genunchi, brâu, etc), sau la a-l bombarda cu sticle de plastic goale până când se plictisește/enervează și pleacă (n-aveam sticle, dammit)… sau la a-i striga ”puțin mai la stânga, stai puțin mai la stânga, te implooorrrr!”. am hotărât că nu ar fi funcționat niciuna dintre variantele astea, așa că de restul de martina topley bird si tipu’ cu șapcă cu chef de jocuri m-am bucurat secvențial, secunzial, clipial, zecime-de-secundă-al. la un moment dat tipa zice că speră c-o să ne placă massive și pleacă.
sec, dar asta nu putea să însemne decât un singur lucru: vine massive!!! urcă massive pe scenă!!! iesteeeee!!! începuserăm să ne agităm toți pe-acolo, simțeam că s-ar putea întrezări în orice moment posibilitatea de a vedea din nou pentru că oamenii se mișcau… lucrurile păreau să se îmbunătățească. la un moment dat, într-adevăr lucrurile s-au îmbunătățit bine de tot pentru că o venit un preten SCUND al tipului înalt din fața mea și am crezut că fie se pune ăsta scund în fața mea, fie îl ia pe ăla înalt și pleacă amandoi. n-a fost să fie. eh, asta e. am mai stat, m-am mai uitat care ar fi posibilitățile să mă strecor în față de tot sau în spatele unei persoane mici… nimic. o venit prietenu’ lu’ fata pe care o călcasem pe picior. or mai venit oameni și în spatele meu. începeam să mă simt cam înghesuită, așa că am încercat să mai măresc distanța dintr mine și restu’ lumii urcându-mă cu degetele pe chestia metalică din față. fără ridicat pe vârfuri, totuși. era incredibil de incomfortabil, la început am fost gata-gata să repet manevra cu fata din stânga, -de mai multe ori- da’ mi-o fost frică pentru că acuma avea și pretenu’ cu ea și, dacă-i zicea că am mai călcat-o o dată, îmi pălea ăla o pălmoacă de chiar nu mai vedeam nimic din concert. noh, da’ m-am obișnuit în final și am învățat sa-mi țin echilibru. de massive tot nu se vedea niciun semn așa că m-am reapucat de uitat la cer, uitat prin jur, umblat prin telefon. desigur, din cauză că se aglomerase așa rău dintr-o dată, am beneficiat de modalități noi de a scăpa de plictiseală gen ținut geanta în brațe ca să nu-mi fure portmoneul (ce era umflat cu cei 10.000 de lei – vechi, normal - pe care îi aveam la mine), migrat sensibil spre stângă din cauza pasiunii ce dădea pe lângă a prietenului fetei din dreapta, etc.
se face întuneric, apar niște oameni pe scenă și se aude vocea aia… vocea aia, doamne, de îți ridică păru’ de pe spate – sau picioare, normal, dacă n-ai avut timp să te epilezi -, vocea aia ce nu îmi vine să cred că e reală, vocea aia pe care ne doream toți să o auzim de cine știe când. ufff, ce mă-nervează că n-am avut aparatu’ la mine să vedeți ce frumos o fost, ce ne-am… nu știu, ce ne-am bucurat toți să auzim vocea aia… de massive nu vă zic, că nu pot să descriu cum a fost. n-a mai contat că tipu’ din față o început să se zbenguie și să se miște din stânga în dreapta de nu mai știam cum să mă pun ca să vad si io omu’ cu VOCEA. n-a mai contat că fata creață s-a întors și a început să dea din cap – în definitiv, asta era oarecum bine pentru că însemna că, garantat, o să văd cam jumătate din ce se întâmplă pe scenă (adică jumătatea ce corespundea cu momentele în care ea își lăsa capu’ jos). ăăă, ba da, a mai contat, a fost destul de frustrant (la un moment dat mă hotărâsem să-l rog pe tipu’ înalt să-mi facă puțin loc sau să stea puțin mai la stânga, dar mi-am dat seama că nu aș fi putut țipa destul de tare ca să mă audă și am renunțat)… până la urmă am trecut, totuși, peste chestiile astea. plus că oamenii din spate și-or dat seama că io eram cam înghesuită și mi-or făcut puțin loc (btw, un sincer și călduros ”mulțumesc!” dacă citiți chestia asta și vă simțiți. you are very, very nice people!).
pun un singur videoclip, pentru restul intrati pe youtube și căutați că sunt o grămadă. io zic că la safe from harm o fost… nu știu, dincolo de cuvinte. si inertia creeps, teardrop, unfinished sympathy, karmacoma, risingson, tot ce au mai cântat a fost tare, dar safe from harm… doamne, nu știu cum au putut să facă așa ceva. și chestiile alea din spatele lor… și faptul că erau traduse… și… you should’ve been there.
(liniile alea albe sunt chestii despre administrația bush, by the way.)
mi-ar fi placut foarte mult să cânte și angel, care e iară o melodie extraordinară, da’ o fost bine și așa. FOARTE bine. au terminat, i-am strigat, ne-au cântat inertia creeps iară… uff, oare când se întorc??
spre ieșire m-am reîntâlnit cu fii rătăcitori din față și am început să mergem încet spre ieșire. era să dau nas în nas cu o țâșnitoare ce era pusă acolo, în mijlocu’ drumului și am început să râd ca proasta și m-am întors spre cei din spate, jumătate ca să le zic să nu se lovească de ea și jumătate ca să-i văd dacă, totuși, se lovesc și să încep să râd (i know. aren’t i nice?). un tip a început și el să râdă și a ”astupat” țâșnitoarea cu mâna, astfel încât să ne stropească pe toți. a reușit, normal (cel puțin în privința mea). io am considerat că am meritat și am mers mai departe, cu toate că ceilalți nu păreau prea încântați. ne-am despărțit de verii lu’ d. și am început să sun după taxiuri în timp ce d. îmi fredona ”i see myself in there upon my lover…”. femeile îmi ziceau că nu sunt taxiuri, unele mai direct, altele mă lăsau să aștept… una m-a surprins prin faptul că mi-a pus muzică. ”mama leoneeeee, mama leoneeeeeee, tu sei un angeelooooooooo”. până la urmă am renunțat și am luat-o la picior. d. îmi fredona în continuare melodii de la massive, dar eu am impus respect prin singura melodie care-mi trecea prin minte în momentul ăla ”mama leoneeeeeeeeeeeee..eee..eeeeeeeee”. am prins un taximetrist liber care, normal, asculta și el muzică. normal, muzica care o asculta el era așa-numita manele. am tot dat-o noi cu massive în sus și-n jos până s-o prins omu’ și-o schimbat (io bănuiesc că știa despre ce vorbim și tocmai ce ieșise de la concert și el, numa’ că a vrut să de conformeze cu standardele românești de taximetrist și de-aia ne-a băgat la început muzica aia. nu m-aș fi mirat să fi scos ultimu’ cd massive din torpedou).
atâta de la ei, se pare că am avut impresii mai lungi și mai late decât mă așteptam, dar puteam că fiu mult mai scurtă, în definitiv: a fost un concert superb, nu am cuvinte să-l descriu. hai că mai bag un clip aici, da’ cel mai bine ar fi să intrați pe youtube, dați la search și uitați-vă la tot ce se poate în high quality. superb, doamne!
o parte din inertia creeps și începutul de la unfinished sympathy – când ne-am dat noi seama că o să înceapă unfinishe sympathy, adică.
și, nu știu de ce, dar citatul ăsta mi-o plăcut mie cel mai mult: ”frica nu este starea naturală a oamenilor civilizați – aung san suu kyi”. poate pentru că e unul dintre lucrurile evidente, dar pe care uneori o uiți și trebuie să-ți reamintească cineva chestia asta? [nu zic că eu sunt unul dintre oamenii care trăiesc cu ”frica” - after all, nici nu cred că mă încadrez prea bine nici în categoria oamenilor civilizați ) - dar cred că, așa cum era acum câteva decenii și aici, sunt foarte mulți oameni în lume care sunt nevoiți să trăiască cu ea și că, puii mei, așa ceva nu e normal. și, noh, cum am zis, uneori cineva trebuie să-ți amintească chestia asta. (comentariile astea se datoreaza faptului că de câteva zile am început să ascult știrile de pe guerrilla. inclusiv despre georgia. și am ascultat și intervenția lui sorin faur de vineri. și, pentru prima oară de când cu orele de istorie și naziștii - și comuniștii, dup-aia -, mă enervează o chestie ce nu are o legătură directă cu mine.)]
ma doare
ma doare mana dreapta. si aia stanga. si picioarele. si spatele – imi creste o cocoasa si coloana se chinuie sa se obisnuiasca cu noua pozitie. si-s obosita. si am lucrat 1 luna. pentru 4 milioane. in mod normal as rade de situatia asta, da’ acuma sunt prea obosita (de-asta nici nu folosesc diacritice).
si sefu meu mi-o zis azi ca i-am facut impresie buna. normal, si eu mi-as fi facut impresie buna daca as fi lucrat 3 saptamani de la 9/9:30/10 pana la 18/18:30/19/19:30, cu o saptamana de pauza impusa (as in intr-un “maine veniti la munca!” perpetuu, ce a tinut o saptamana) si nu as fi avut nimic de comentat. dar nu va faceti griji, m-a compensat pentru acea saptamana pierduta! o, da! o recompensa pe care a si evidentiat-o… deci clar era ceva substantial ”…aa, si o… compensatie, asa, de la mine, pentru acea saptamana….”. da. compensatie. 19 roni. dap. compensatie, frate. si io, cand l-am auzit, m-am gandit ca ce om tare… mi-o fi dat 50, 100 de roni. ce om tare. ce om prost sunt eu… si o sa fiu in continuare. c-asa-mi sta mie bine . mai ales daca acum e plecat in vacanta si nu prea are cum sa… ahem… <<compenseze>> pentru disparitia mea subita. cu toate ca nu reusesc sa bag decat vreo 200 de nenorocite de formulare pe zi. cu stat peste program, normal (programu’ e 9:30-17:30). da’ s-a cam terminat, nenea. de saptamana viitoare incep trainingu’ pentru cealalta “munca”. asa ca la 17:30 imi fac bagajele si plec tai-tai. acasa. si stau si ma uit pe geam o juma de ora, in timp ce mananc o chestie facuta pe fuga ca sa incerc sa <<compensez>> pentru toate orele alea pierdute la tine in firma, cu ochii in calculatorul ala tampit, cu internetu’ ala de… n-am cuvinte!! si, evident, cu mouse-ul defect. despre care tu nu stii nimic. tot “nu stii” nimic, in ciuda faptului ca ai incercat sa-l folosesti lunea trecuta si te-ai mirat tot-tot cum de nu da clic. si io ti-am zis ca asa era de cand am venit in firma si te-a atentionat o colega ca nu mai fonctioneaza nenorocitu’. da’ noh, nu conteaza. las ca folosesc <<compensatia>> pe care mi-ai oferit-o cu atata marinimie si cumpar eu un mouse nou. ca doar tot in interesul meu e, nu? ca doar eu imi pierd timpu’ si nervii cu mouse-ul asta care, atunci cand i se pune pata… i se pune de nu i se mai misca butoanele. si poate sa-l tina mult timp. si poate sa reziste la mult zgaltait. si lunea asta – prima ta zi de concediu, draga sefu’ - o sa vad si cum se descurca cu lovitul de toti peretii incaperii.
….sunt obosita, atata tot… si ma doare. ca am stat o luna aici pentru 4 milioane. ca tot ce fac eu ziua intreaga este sa tastez niste tampenii intr-un calculator. ca nu pot sa fac ceva atat de simplu cu mai multa viteza. ca nu o sa reusesc sa bag 250 de formulare pana la 17:50 de-acuma-ncolo si ca (sper ca ma insel, sper ca ma insel…) nu o sa reusesc sa ma ocup si de part-time si de porcaria asta in acelasi timp. ca eu inca mai cred ca tine de integritatea mea ca persoana sa nu pun intr-o situatie dificila un om de care nu-mi pasa si care ma scoate din sarite. ca ajung acasa nervoasa. ca ma razbun – sau din contra, incerc foarte, foarte intens si cu foarte, foarte mare greutate sa nu ma razbun – pe c. ca sunt egoista. ca nu am mai avut timp sa scriu pe blog. ca nu-s in stare sa ma adun ca sa postez ca lumea nici acum.
on the bright side, though: ascult guerrilla toata ziua. inclusiv stirile. si interventiile referitoare la stiri. despre lume si chestii. si noh, e fain ca acuma sunt si io oarecum la curent cu ce se-ntampla in lume.
faithless!!! deci, doamne!! faithless!!!
vin. ooo, da. pe bune. vin. la formula 1, logan… chestia aia. oarecare. de care nu-mi păsa cam… care-i cuvântu’? deloc. și… am intrat pe metropotam.ro, așa, fără nicio chestie. și am văzut. și acum… hei! liniște acolo sus, nu pot să gândesc (piticii de pe creieru’ meu se agită ca nebunii pe music matters - normal că music matters dacă io mă bucur ca un copil prost că vin nește oameni sa cânte pe o scena oarecare, la un eveniment oarecare. music chiar matters)! deci acum mă duc să-mi iau bilet. cel mai ieftin bilet pentru evenimentu’ propriu-zis (40 roni – pe bune! 40 roni pt faithless). pe 22 august, de la 6 dimineața, o să fiu în parcul izvor și o să stau acolo, în fața scenei, până vin ăștia să cânte. și dup-aia totul o să fie bine. aaah, i can’t wait….
ăăă, sper c-am înțeles bine, că după ce-am citit titlul articolului, am tot căutat și m-am interesat pe net, da’ cred că sunt prea etuziasmată și nu gândesc tocmai clar. sau nu contează. deocamdată… me happy.
later edit: uitasem. pentru cei care sunt și ei entuziasmați: de-aici vă luați bilete.
si mai “later” edit: mi-am luuuuuaaaaaaat biiii-llleeeeee-te! mi-am luuuaaattt bii-leee-ttteee! iesss!! se numește ”bucharest city challenge” chestia. să nu mergeți să cereți bilete la ”evenimentul acela cu formula 1 din 21-23 august… cu mașini… ăă… logan? palatul parlamentului? ăăă… curse?!? (în timp ce faceți niște ovaluri cu mâinile și le mișcați din ce în ce mai repede - ca să înțeleagă vânzătorul că e vorba de curse de mașini care merg repede… vvrrum?)”, că nu merge. io cu c. am încercat. și sunt cu atât mai puține șanse cu cât mergeți la flamingo, de exemplu, și nu la diverta. pentru că la flamingo nici măcar nu se vând bilete pentru chestia asta.
un edit mai later cu 1-2 minute: e dj set. ceea ce nu știu ce înseamnă. am citit, dar nu pot sau refuz să înțeleg. vă zic după chestie. după dj set. ioooi, ce-o să mă bată c. dacă află… da’ io nu-i zic nimic deocamdată. shhhh.
