nush titlu

scriu de la locu’ de muncă. tare, nu? ă-hăă… noh, deci să zic: am fost vineri la interviu. INTERVIU. ştiţi voi, chestia aia pentru care te pregăteşti din timp, la care ai emoţii şi dup-aia stai şi te gândeşti câteva zile “m-au angajat? nu m-au angajat?? de ce nu mă sună???? pfoai, nu le-a plăcut de mine… de ce?????”. şi dup-aia stai demoralizat câteva zile – sau nu, depinde de om. noh. deci să vă zic de interviu’ ăsta. m-o sunat tipu’ cât eram la împărţit pliante (un alt job al meu – ;;) i really am THAT good). mi-o zis cum îl cheamă, cum o cheamă pe firma pt care lucrează, unde îi găsesc, ora la care să îi găsesc şi “o zi bună”. io… io am zis pa. aşa. nu mi-am notat nimic pe nimic – 1. pt că am o memorie extraordinar de bună şi nu e nevoie să-mi notez; 2 – pt că nu aveam pe ce să-mi notez, plus că eram prea ocupată să mă disper şi să zic în minte “unirii, bl 43..43..34… nr…. offf, cât o zis?!?!?!?ap… ăăă… 83? 84? 58? pfoai, io n-o să mă învăţ minte niciodată!”. aşea. când m-am întors acasa (de la împărţit pliante, care v-am zis că e un job foarte tare ;;) ) m-am apucat să caut pe net de firma respectiva, am găsit, mi-am notat, m-am culcat). a doua zi – trezit târziu, mişcat şi mai târziu, analizat felul în care mă simt, observat că, în ciuda faptului că eram destul de spre foarte în întârziere, nu aveam chef să mă mișc mai repede, plecat. am stat după 74, care, ca orice VIB (very important bus) o întârziat, am stat după metrou… da’ tot am ajuns cu o juma de oră înainte de interviu.

m-am apucat să caut locu’ cu pricina. văzusem ca e pe unirii, io știam ca piața unirii e… mă-nțelegi, singura chestie cu ”unirii” (sau cel puțin toate celelalte chestii cu ”unirii” ar trebui să fie acolo), așa că am început să mă învârt prin piață. plecând de la magazinu’  unirii, am intrat pe fiecare straduță până am găsit plăcuță cu numele străzii, m-am întors, am intrat pe urmatoarea străduță și tot așa. mai întâi plimbându-mă de pe stradă pe stradă, dup-aia din ce în ce mai disperată din cauza insucceselor repetate. în final, dau de una care se numea ”unirii”. ”iesssssss!!”, zic io, ”normal ca am găsit-o în timp util. mă știu”. merg pe stradă. numerele cam dubioase. mai merg un pic. numerele mergeau și ele, da’ nu în direcția în care vroiam io. ”ho-paaa! asta-i cam grav…” bag viteză. mă întorc. trec strada. intru pe altă chestie, care nu avea nume bun. vruuum! - altă stradă, nume greșit. viteză iară. altă stradă, tot fără unirii. băi, tu glumești?? încep să mă disper. vreau să fug repede la ultima strada și să văd că nici pe aia nu o cheamă unirii ca să-l sun pe om și să-i zic că strada și număru’ la care stă el nu există. un nenorocit de polițist dirijează circulația și nu mă lasă să trec. foarte bine, nu e ca și cum aș fi și eu o persoană, ca și cum aș avea și eu dreptul de a trece o strada. nuuu, dacă nu am mașină nu mert nimic. să stau pe trotuar și să aștept. animal ce ești, băă!!! în final ne dă și nouă drumu’. fug. ajung din nou la magazinu’ unirii, da’ de pe partea cealaltă. încep să merg pe stradă. dau de-o placuță. numele bun. mai merg puțin. altă plăcuță. număru’ merge și el în direcția bună. ehehee, am găsit! după cum ziceam, mă știu. mă uit la ceas. interviul meu începe în 10 minute. ăă, nu. în 5… ?!?! ăăă ?!?!??!?!?! în 2 minute??? cum se poate?? că mai am un pic și ajung!! nuuu!!!! ce viață crudă, domn’e… mă hotărăsc să-l sun pe om. îi zic că nu l-am găsit. el:”da’ unde sunteți?” io:”…magazinu’ unirii?!?” el:”aa, păi mai trebuie să luați autobuzul încă 3 stații… vă aștept”. fain, mersi, pa.

trec strada. vine autobuzu’. urc, cobor. nu găsesc intrarea în clădire. aleg o ușă la întâmplare, intru, mă uit după lift. liftu’ nimic. mă duc la paznic și-l întreb hotărâtă ”unde este liftul??” …”lift?!? ăă, nu avem lift”. HA! nu aveți lift?? și io tre’ să urc pe jos până la etaju’ 7??? ”da’ unde vreți să ajungeți?”. îi zic vag, pt că nu știam cum se numește firma. îmi explică că tre’ să merg la altă scară, pe care evident că o găsesc foarte repede și ușor, numa’ că după vreo 4 încercări. ajung sus. intru în apartament. niște fete drăguțe se uită la mine dezorientate. ”am venit la interviu” zic io, cu cel mai fain am-venit-la-interviu zâmbet al meu, da’ cred că era oarecum afectat de nepăsarea urmată de disperare, alergat, disperare iară, dezorientare, mai multă disperare și mai mult alergat pentru că ele s-au uitat cam înspăimântate la mine și m-or întrebat la ce firmă am venit. da’ ce fel de intrebare e asta, domnisoara? cum adica la ce firma? ha-ha! ha. ha. de unde știe, cum și-o dat seama că nu știu cum se numește firma???? da’ las’ că nu mă las io prinsă așa ușor: ”interfon xxx?”. ele s-or mai calmat, s-or fi gândit că e imposibil să fiu cine știe ce criminal mastermind dacă nici măcar nu știu numele firmei și mi-or zis că ele nu fac angajări, da’ dincolo s-ar putea să fie interviu.

intru dincolo. un tip pișpirel în spatele unui birou. mă așez, îmi cer scuze de întârziere, el mormăie ceva. se apucă să vorbească. vorbește. vorbește. mă enervează. de ce vorbește el? nu suntem la interviu? nu eu tre’ să vb? mă întreabă ceva. răspund în doi peri, că oricum nu pare prea dornic să mă audă vorbind. mă duce la o fata care bagă ceva în calculator. pare simplu. îngrozitor de plictisitor de simplu. tipu’ zice că salariu e in fct de cate formulare bagi în calculator. cica se ajunge pe la 9-11 milioane. oo, domnu’, da’ îmi cer scuze dacă am părut dezinteresată! deci vă rog, mai spuneți! dacă vreau? da, normal că vreau. cu sau fără contract? ăăă… nush… dacă e cu contract îmi scade din bani… da, știu… cât??? în jur de 2 milioane? dă-l încolo de contract, mai bine lucrez pe brânci ca să ajung la 11 mil și dup-aia pur și simplu nu îmi dați banii. să nu ne încurcăm cu mărunțișuri de genu’ 2 milioane în minus. mă sunați mâine să-mi ziceți dacă mă primiți? bin’. o zi bună.

afară. e soare. și mașini. mă-ndrept spre casă. ufff, sper să nu mă sune ăsta mâine. sunt prea tânără ca să mă angajez… (

evident, m-o luat. lucrez de-o săptămână. mă plictisesc. mi se plictisesc picioarele de se umfla. spatele mi se plictisește de se doare. mâinile mi se plictisesc de nu nimeresc tastele. da’ cel mai rău mi se plictisește creieru’, care o început să facă legături între numele oamenilor din formulare și toate persoanele cunoscute sau necunoscute vreodată (”ua, mama lu’ colega mea!”, ”tata lu’ vecinu’”, ”vecinu’ lu’ colega de facultate care stă în satu’ ăsta”), să pună la punct planuri de evadare (”hihi, la ăsta i s-o stricat centrala după ce o cumpărat-o și i-or înlocuit presostatu’ – care nu știu ce e, bai ză uei, da’ așa se numește, garantez, că doară l-am băgat in calculator de mii de ori. ia să-l sun acuma și să-i zic că știu chestia asta… da’ așa, cu titlu’ de <<știu tot ce se poate ști despre tine>>. să îl sperii. să îl fac să-i fie așa frică de mine încât să-mi dea el direct 11 milioane și să termin cu munca asta”), să se amuze din tâmpenii (în special nume – gen ”pișu xxx”, care mi s-o părut ză most tarest name ever, da’ mai îs o grămadă), da’ mai ales să stea ca prostu’ și din când în când să mai zică chestii de duh, gen ”nashpa”, ”aiurea”, ”cam nasol”, etc.

deci da, m-am angajat. și… știți bancu’ cu badea ion? trece un om pe lângă badea ion și-l întreabă ”ce faci, bade, stai și gândești?”. ”ba, zice badea ion, doar stau”. noh. m-am angajat și acuma… badea ion.