nush titlu

azi m-am gândit la vremurile de mult apuse. şi mi-am amintit o fază care, se pare, încă îmi ma mai bântuie.

deci io eram într-a-ntâia. şi maică-mea mă ajuta să-mi fac temele. şi, într-o rea zi, am ajuns la lecţia cu Umu şi Umuma. să vă spun ceva despre acest cuplu. Umu era, probabil, un domn de o cetăţenie incertă (i’m betting my money on Africa, though), dar simpatic. Umuma, însă, era o scorpie. o scorpie nesimţită şi evil-ă!!! şi calitatea asta, de a fi diabolică, era o caracteristică a întregii familii a Umumei. că io altfel nu îmi pot explica ce fel de oameni or putut să se gândească să-şi denumească fata Umuma. numai nişte oameni diabolici ar fi în stare de aşa ceva!!! noh, şi să vedeţi. io de pe-atunci eram aşa, mai înceată la minte. că doară în perioada aia mama s-o chinuit foarte mult cu mine până să mă facă să zic “bi-bli-o-te-că” și nu “bli-bli-o-bi-te-o-că” sau “bi-bi-o-te-te-că-că” sau… “de ce nu ești atentă???? concentrează-te!”(asta era mama, care își pierduse de muuuuult răbdarea)… deci sau “bi-bli-mhueeeaaaaa, de ce țipi la mine????? [imi trag mucii - eram posesivă cu chestiile care-mi ieșeau din nas pe-atunci.... și încă mai sunt. hehe]“… sau “bli-o-bi-bli-bli-te-căăăăăăă, mhuueeeaaaa….”. noh, înțelegeți ideea. s-a chinuit mult cu mine până să pronunț ca lumea “biblioteca”. da’ când am ajuns la UMUMA… deci când am ajuns la Umuma, ceva s-a rupt în mine. limba, corzile vocale, mușchii care mă ajutau să mișc gura ca să scot sunete cât de cât asemănătoare cu cuvintele… una dintre chestiile astea, toate la un loc, sau, probabil, și câteva în plus. când am ajuns la Umuma, am știut că viața mea nu va mai fi la fel.

stăteam la masa din sufragerie pe un scaun, cu un caiet de-ăla pentru începători în față. în dreapta mea, pe alt scaun, maică-mea. io urmăream pe caiet lecția pe care trebuia să o învăț/citesc/doamne-doamne știe ce trebuia să fac cu ea. stăteam cu capu’ aplecat peste caiet, da’ simțeam privirea pătrunzătoare a lu’ maică-mea și aveam mari emoții. mă apuc să citesc. ”Um… um-um……”. maică-mea începe să-mi zică ”u-mu. umu. haide, că poți să zici. uuuu-muuu. umu”. io: ”uuuuuuuu..uuuu.uuuuu.uummmm…uum……mmuuuum….. uu-mmuuuu-mu-mu… uu” etc. câțiva de etc. și, în final, după ce mi-o mai zis mama de câteva ori, victorie!!! ”uumu”. yyyeeeeessss!!! fericire. boooon. restu’ acuma. ”șșșșșiiii uuu… (hăăă??? ce-i asta?? doaaaammnee ia-mă, ce-i asta?? uite-acia un ”u”… un ”m”…iară un ”u”… hai că parcă la asta m-am descurcat data trecută… iară ”m”??? cuuumm?? iară ”m”??? de ceeee???? de ce iară ”m”??? și un ”a”?!?!?!?!? serios… nu-mi ajunge ce-o fost până acuma????? mai e și un ”a”????? de ceeee??? – adică io ceva de genu’ ăsta cred că am gândit în momentele alea de oroare în care am văzut cuvântu’, că m-o marcat foarte tare… am fost așa de șocată încât am uitat complet cum se citea și ”umu”. am uitat tot-tot-tot. nu știu de ce. neuronu’ o intrat în moarte clinică. am început să zic ”uuu-mmm-um-ummmmm… uuuuu mmmmm mumummmmuuuuummm…aaa….mumu” și așa mai departe. maică-mea o rezistat cât o rezistat, da’ dup-aia o început să se dispere și să țipe la mine… chesti de-astea (we’ve all been there, right?). io o dădeam înainte cu ”mumum”, ”unmunmmmuaaa”, încercam să mă scot, da’ degeaba. nu ieșea ca lumea: mă enervasem, începusem sa plâng, ma disperam toată… noroc că io nu sunt genu’ de om care renunță ușor (nuuuu, nici vorbă de așa ceva…), așa că am continuat să mă strofoc, la fel de “convingătoare”, așa cum mama o continuat să țipe la mine. la fel de convingătoare și ea. la un moment dat intervine o noua voce: frate-mio, de sub masa (fusese acolo tot timpu’), zice ceva. ne oprim puțin să îl ascultăm și… ”umuma”. ”?!?!?!!??!??!?” – io cu mami. ”umuma” – frate-mio iară. nu cred că știam înjurături pe vremea aia, da′ sunt sigură că dacă aș fi știut… le-aș fi folosit fără rezerve (în minte, evident ) ). deci ce tupeu poate să aibă omu′ ăsta!!! ce tupeu nesimțit, domn′e!! să stea sub masă ca un mic… un mic… cum să zic… un mic spion și să învețe cuvântu′ și dup-aia… dup-aia… să-l pronunțe corect!!!! și să mă facă pe mie, sora mai mare și mai dășteaptă ( ;;) ) să par proastă. bătută-n cap, chiar (probabil că maică-mea începuse deja să-și pună întrebări existențiale gen ”dumnezeule mareee, cu ce ți-am greșit io de mi-ai dat să am un copil așa tâmpit??????” sau ”oare am scăpat-o în cap și mi-am blocat amintirea? oare o fi scăpat-o taică-so? bunică-sa? oamenii care mai treceau pe lângă pătuț și o luau în brațe? doctoru′?? sau fiecare dintre ăștia???? și de mai multe ori?????” ori ”sper că e un coșmar, sper că e un coșmar, sper că un coșmar și o să mă trezesc și totul o să fie bine. e un coșmar. te rog să fie un coșmar!!!”). da’ noh, despite everything, pentru mine chestia asta s-a dovedit a fi un imbold. o tăcut frate-mio, o fost momentu’ ăla de dezorientare generală, da’ dup-aia m-am adunat șiiiii ”uuuuu… (pauză de adunat gândurile și puterile) mmmuuuu… (altă pauză) mmmmmm… (pauză de-aia dinainte de furtună. acalmie.) mu-mummmmuuumuummaaaammuiuumm. ummmumummmammm. uuu-muuuu-uuu…. uuuu-mmmuuuuu-mmmuuuu-muuuu-mmuuu (hm… oare am zis ”mu”-u’ ăla? ia să mai zic iară, just to make sure) -muuuuuuu-aaaaa”. nu cred că mai are rost să zic ce-o urmat după faza asta (da’ io zic oricum. hihi): țipete, plânsete… de fapt, cred că au fost multe țipete și un singur plânset. numa’ ca plânsetu’ ăla o fost lung și îndurerat rău de tot. că și acuma parcă mi se adună nește lichid în colțu’ ochiului drept (el e mai sensibil, scumpu’ lu’ mama) când mă gândesc. da’ oricum nu cred că am reușit să zic cuvântu’…nu, Cuvântu‘ în ziua aia (și nici maică-mea nu cred că o mai fost în stare să zâmbească câteva săptămâni după faza asta). bănuiesc că pur și simplu l-am pronunțat într-o zi. deși nu vreau să întind coarda și să încerc să-l zic acuma .

fără legătură: mi-e dor de frate-mio care mă făcea să mă simt proastă…

ps acuma: i hereby apologise în mod oficial pentru lipsa de pe blog. nu, nu mi-am găsit loc de muncă super-tare și super-bine plătit. nici nu am descoperit un joc pe calculator care să-mi ocupe zilele și nopțile. și în niciun caz nu-mi petrec tot timpu’ prin oraș. ăăă, nu, nu este vorba nici despre o călătorie de 3 săptămâni în jurul lumii. este vorba de ceva mult mai time-consuming decât tot ce am menționat până acuma: mi-e o leneeeee…