c. crede că io acuma îmi fac știrile pentru guerrilla
de când m-am întors în bucurești (de o săptămână), io lucrez la știri. adică zi și noapte, non-stop. dacă se pune problema de cine să coboare etaju’ jumate’ ce ne desparte de ușa blocului, să facă cei 50 de metri ce ne despart de magazinu’ cel mai apropiat, să intre, să pună mâna pe prima pâine ce îi iese în cale și să parcurgă dup-aia cei 50 de metri și un etaj jumate ce ne despart de acasă, io am găsit o metodă mai tare decât renumita ”puppy dog eyes” ca să mă sustrag: io-tre’-să-mi-fac-știrile-pentru-guerrilla eyes (nu, nu e nevoie să zici niciun cuvânt, important e sa prinzi exact expresia pe care omu’ o interpretează corect și dup-aia să o exploatezi cu succes). deci e infailibilă!! am încercat-o de mai multe ori când era vorba de cumpărături, când am zis că merg undeva și dup-aia mi s-o făcut lene, când ne-am hotărât că tre’ să spălăm geamurile (io o trebuit să fac plasele de goange – yessss!!!), când am rămas fără mâncare și cineva o trebuit să facă. o avut săraca c. grijă de mine ca de un bebe nou-născut. bine, că și io aveam momente în care aș fi preferat să dau cu cârpa/lingura/apa (de mers la cumpărături nu, că aia urăsc să fac) decât să stau în fața laptopului și să reformulez aceeași chestie de n-shpe mii de ori doar ca sa-mi dau seama că după a 2-a reformulare am început pur și simplu să scriu iară chestia inițială. da’ nu contează. important e că o mers. și că acuma vă încredințez și vouă această armă. use it wisely! may the force be with you, cititori ai blogului meu (băi, ăsta/asta care-mi citești postu’, am folosit pluralu’ ca să ai și tu sentimentul apartenenței la o grupare de oameni care-mi citeste blogu’. da’ noh, io nu prea pot sa mint… și adevarul e că you’re kind’of all alone… )!
c, nu merge să-mi fac știrile acuma, că am încercat… și mulțam fain (foarte fain) că ai fost așa de de treabă săptămâna asta…
Umu şi Umuma
azi m-am gândit la vremurile de mult apuse. şi mi-am amintit o fază care, se pare, încă îmi ma mai bântuie.
deci io eram într-a-ntâia. şi maică-mea mă ajuta să-mi fac temele. şi, într-o rea zi, am ajuns la lecţia cu Umu şi Umuma. să vă spun ceva despre acest cuplu. Umu era, probabil, un domn de o cetăţenie incertă (i’m betting my money on Africa, though), dar simpatic. Umuma, însă, era o scorpie. o scorpie nesimţită şi evil-ă!!! şi calitatea asta, de a fi diabolică, era o caracteristică a întregii familii a Umumei. că io altfel nu îmi pot explica ce fel de oameni or putut să se gândească să-şi denumească fata Umuma. numai nişte oameni diabolici ar fi în stare de aşa ceva!!! noh, şi să vedeţi. io de pe-atunci eram aşa, mai înceată la minte. că doară în perioada aia mama s-o chinuit foarte mult cu mine până să mă facă să zic “bi-bli-o-te-că” și nu “bli-bli-o-bi-te-o-că” sau “bi-bi-o-te-te-că-că” sau… “de ce nu ești atentă???? concentrează-te!”(asta era mama, care își pierduse de muuuuult răbdarea)… deci sau “bi-bli-mhueeeaaaaa, de ce țipi la mine????? [imi trag mucii - eram posesivă cu chestiile care-mi ieșeau din nas pe-atunci.... și încă mai sunt. hehe]“… sau “bli-o-bi-bli-bli-te-căăăăăăă, mhuueeeaaaa….”. noh, înțelegeți ideea. s-a chinuit mult cu mine până să pronunț ca lumea “biblioteca”. da’ când am ajuns la UMUMA… deci când am ajuns la Umuma, ceva s-a rupt în mine. limba, corzile vocale, mușchii care mă ajutau să mișc gura ca să scot sunete cât de cât asemănătoare cu cuvintele… una dintre chestiile astea, toate la un loc, sau, probabil, și câteva în plus. când am ajuns la Umuma, am știut că viața mea nu va mai fi la fel.
stăteam la masa din sufragerie pe un scaun, cu un caiet de-ăla pentru începători în față. în dreapta mea, pe alt scaun, maică-mea. io urmăream pe caiet lecția pe care trebuia să o învăț/citesc/doamne-doamne știe ce trebuia să fac cu ea. stăteam cu capu’ aplecat peste caiet, da’ simțeam privirea pătrunzătoare a lu’ maică-mea și aveam mari emoții. mă apuc să citesc. ”Um… um-um……”. maică-mea începe să-mi zică ”u-mu. umu. haide, că poți să zici. uuuu-muuu. umu”. io: ”uuuuuuuu..uuuu.uuuuu.uummmm…uum……mmuuuum….. uu-mmuuuu-mu-mu… uu” etc. câțiva de etc. și, în final, după ce mi-o mai zis mama de câteva ori, victorie!!! ”uumu”. yyyeeeeessss!!! fericire. boooon. restu’ acuma. ”șșșșșiiii uuu… (hăăă??? ce-i asta?? doaaaammnee ia-mă, ce-i asta?? uite-acia un ”u”… un ”m”…iară un ”u”… hai că parcă la asta m-am descurcat data trecută… iară ”m”??? cuuumm?? iară ”m”??? de ceeee???? de ce iară ”m”??? și un ”a”?!?!?!?!? serios… nu-mi ajunge ce-o fost până acuma????? mai e și un ”a”????? de ceeee??? – adică io ceva de genu’ ăsta cred că am gândit în momentele alea de oroare în care am văzut cuvântu’, că m-o marcat foarte tare… am fost așa de șocată încât am uitat complet cum se citea și ”umu”. am uitat tot-tot-tot. nu știu de ce. neuronu’ o intrat în moarte clinică. am început să zic ”uuu-mmm-um-ummmmm… uuuuu mmmmm mumummmmuuuuummm…aaa….mumu” și așa mai departe. maică-mea o rezistat cât o rezistat, da’ dup-aia o început să se dispere și să țipe la mine… chesti de-astea 
(we’ve all been there, right?). io o dădeam înainte cu ”mumum”, ”unmunmmmuaaa”, încercam să mă scot, da’ degeaba. nu ieșea ca lumea: mă enervasem, începusem sa plâng, ma disperam toată… noroc că io nu sunt genu’ de om care renunță ușor (nuuuu, nici vorbă de așa ceva…), așa că am continuat să mă strofoc, la fel de “convingătoare”, așa cum mama o continuat să țipe la mine. la fel de convingătoare și ea. la un moment dat intervine o noua voce: frate-mio, de sub masa (fusese acolo tot timpu’), zice ceva. ne oprim puțin să îl ascultăm și… ”umuma”. ”?!?!?!!??!??!?” – io cu mami. ”umuma” – frate-mio iară. nu cred că știam înjurături pe vremea aia, da′ sunt sigură că dacă aș fi știut… le-aș fi folosit fără rezerve (în minte, evident 
) ). deci ce tupeu poate să aibă omu′ ăsta!!! ce tupeu nesimțit, domn′e!! să stea sub masă ca un mic… un mic… cum să zic… un mic spion și să învețe cuvântu′ și dup-aia… dup-aia… să-l pronunțe corect!!!! și să mă facă pe mie, sora mai mare și mai dășteaptă ( ;;) ) să par proastă. bătută-n cap, chiar (probabil că maică-mea începuse deja să-și pună întrebări existențiale gen ”dumnezeule mareee, cu ce ți-am greșit io de mi-ai dat să am un copil așa tâmpit??????” sau ”oare am scăpat-o în cap și mi-am blocat amintirea? oare o fi scăpat-o taică-so? bunică-sa? oamenii care mai treceau pe lângă pătuț și o luau în brațe? doctoru′?? sau fiecare dintre ăștia???? și de mai multe ori?????” ori ”sper că e un coșmar, sper că e un coșmar, sper că un coșmar și o să mă trezesc și totul o să fie bine. e un coșmar. te rog să fie un coșmar!!!”). da’ noh, despite everything, pentru mine chestia asta s-a dovedit a fi un imbold. o tăcut frate-mio, o fost momentu’ ăla de dezorientare generală, da’ dup-aia m-am adunat șiiiii ”uuuuu… (pauză de adunat gândurile și puterile) mmmuuuu… (altă pauză) mmmmmm… (pauză de-aia dinainte de furtună. acalmie.) mu-mummmmuuumuummaaaammuiuumm. ummmumummmammm. uuu-muuuu-uuu…. uuuu-mmmuuuuu-mmmuuuu-muuuu-mmuuu (hm… oare am zis ”mu”-u’ ăla? ia să mai zic iară, just to make sure) -muuuuuuu-aaaaa”. nu cred că mai are rost să zic ce-o urmat după faza asta (da’ io zic oricum. hihi): țipete, plânsete… de fapt, cred că au fost multe țipete și un singur plânset. numa’ ca plânsetu’ ăla o fost lung și îndurerat rău de tot. că și acuma parcă mi se adună nește lichid în colțu’ ochiului drept (el e mai sensibil, scumpu’ lu’ mama) când mă gândesc. da’ oricum nu cred că am reușit să zic cuvântu’…nu, Cuvântu‘ în ziua aia (și nici maică-mea nu cred că o mai fost în stare să zâmbească câteva săptămâni după faza asta). bănuiesc că pur și simplu l-am pronunțat într-o zi. deși nu vreau să întind coarda și să încerc să-l zic acuma .
fără legătură: mi-e dor de frate-mio care mă făcea să mă simt proastă…
ps acuma: i hereby apologise în mod oficial pentru lipsa de pe blog. nu, nu mi-am găsit loc de muncă super-tare și super-bine plătit. nici nu am descoperit un joc pe calculator care să-mi ocupe zilele și nopțile. și în niciun caz nu-mi petrec tot timpu’ prin oraș. ăăă, nu, nu este vorba nici despre o călătorie de 3 săptămâni în jurul lumii. este vorba de ceva mult mai time-consuming decât tot ce am menționat până acuma: mi-e o leneeeee…
mijlocul mijlocului saptămânii
deci io am avut nește examene recent, mă-nțelegi? și la unu’ dintre ele încă nu am primit rezultatele. și profa o zis ca ni le trimite pe la mijlocul săptămânii ăsteia. deci cam acum, aș zice io. cam miercuri pe la 15-16 (ce este mai la mijlocul săptămânii decât miercurea, pe la 15-16, tuh ființă de profă???). noh. și acuma io aștept să se îndure profa și să ne trimită rezultatele la șefu’ de an, care să ni le pună nouă pe forum. și io să pot lua pauză din uitatu’ fără sens peste cursurile de la examenu’ de pe 9 (că și-așa nu-nțeleg nimic, nenorocită de animală de materie care este!!!), ca să intru pe forum și să mă enervez că iară nu am luat ce notă vroiam io. așa. și dup-aia să ma pot gândi iară că mi-am ales o facultate la care oricum nu mă pricep și să-mi fac planuri cum o să mă trezesc io într-o zi și-o să-mi dau seama ce vreau să fac în viață. și deci să stau așa nervoasă și lipsită de viață toată ziua, da’ macar să fiu absolvită (cel puțin pentru azi) de la uitatu’ fără sens peste nenorocitele de cursuri.
deci tuh profă, tuh…. fie-ți milă și trimite notele, că m-am săturat să mă uit la cursurile alea!!! și acuma, când îmi scriu pe blog, tot mi se pare că văd în background siluetele nenorocitelor de foi pe care sunt scrise nenorocitele de cursuri. deci gândește-te că e pentru o cauză nobilă, ca io mai am un pic și înnebunesc. deci trimite-le, te ruuoooggg ioooo, tuh ființăăăăă!! deci ai înțeles? deci trimiteeeeee!!!
